cercél (cercéi),
s.m. –
1. Obiect de
podoabă fixat sau atîrnat de
ureche. –
2. Cerc,
inel sau
brățară de
metal. – Mr.
țirțel’u. Lat.
cĭrcĕllus (Pușcariu 343;
Candrea-
Dens., 311; REW 1939;
DAR); cf. it.
cercello (Battisti, II, 863), sicil.
tśirtśeddu, abruz.
tśiertśielle, fr.
cerceau, sp.
cercillo, zarcillo,
port.
cercilho. – Der.
cercela (var.
încercela), vb. (a
împodobi cu
cercei; a
încreți, a
bucla);
cercelar, s.m. (
marchitan);
cercelărie, s.f. (
comerț ambulant cu
mărunțișuri);
cercelat, adj. (
încrețit,
ondulat;
împodobit cu
cercei);
cerceluș, s.m. (
fucsie). Din
rom.
provin mag.
csercse(lya), csörcse(lye), csörcsö „cercel” (
Candrea,
Elemente, 403; Edelspacher 12), bg.
čarčaluša „
fucsie” (Capidan,
Raporturile, 221). Mag.
csercselya a
intrat din
nou în
ciorciol, s.m. (
ciorchine, căpățînă),
folosit în Trans. și Bucov.