, șuierături, s.n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.
, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbru strident, ascuțit [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.
s. 1. freamăt, șuier, șuierare, șuierătură, vâjâială, vâjâire, vâjâit, vâjâitură, vuiet, (fig.) geamăt. (~ul vântului.) 2. v. țiuitură. 3. v. fluierătură. 4. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pârâitură, răpăit, șuierătură, țăcăneală, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (Un ~ ritmic.)
s. n., pl. șuieráturi
n. 1) v. A ȘUIERA. 2) Sunet caracteristic, scos de o ființă sau de un obiect care șuieră. ~ul vântului. ~ul mierlei. [Sil. șu-ie-] /v. a șuiera