țarc (-curi),
s.n. –
Ocol,
îngrăditură,
loc îngrădit. – Mr.
țarcu. Origine necunoscută.
Trebuie să
aibă legătură cu
alb.
thark (Spitzer,
Mitt. Wien, 293; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 391;
Barič,
Albanorum. Studien, 104;
Pascu, II, 222; Philippide, II, 738; Tiktin; Rosetti, II, 123);
dar această
relație lămurește prea puțin istoria cuvîntului.
Legătura cu
iranianul *
čark ›
per.
čart „
cerc” (Densusianu,
GS, I, 245) nu este
evidentă. – Der.
țărcălău (var.
țărcuș), s.n. (
țarc mic);
țărcui, vb. (a
închide într-un
țarc);
înțărca, vb. (a
lua mielul de la
oaie; a nu mai da să
sugă; a
priva, a
frusta);
înțărcătoare, s.f. (
locul sau
timpul de
înțărcat), cf. Giuglea,
Dacor., V, 550-53. Din
rom.
provine în rut.
carok, carka „
țarc”,
cerkati „a
mulge” (
Candrea,
Elemente, 402).