, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu picături fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înroși, a se îmbujora (la față). 4. Tranz. Fig. A atinge ușor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aburésc, imperf. 3 sg. abureá; conj. prez. 3 sg. și pl. abureáscă
tranz. A face să se aburească. 2. intranz. 1) A scoate aburi. Câmpia ~ește. 2) rar (despre vânt) A sufla lin; a adia. /Din abur
intranz. 1) A se acoperi cu aburi; a asuda. 2) fig. (despre față, obraji) A se înroși ușor; a se îmbujora; a se rumeni. /Din abur
aburesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) acoperi cu picături fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. și tranz. A scoate aburi (1). Codrii aburesc ca după ploaie (VLAHUȚĂ). 3. Refl. Fig. A se aprinde la față; a se înroși. 4. Tranz. Fig. A atinge ușor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Despre vânt) A adia ușor. – Din abur.
, aburi, s.m. 1. Vapori de apă. 2. Ceață rară. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare ușoară (a vântului), boare. – Cf. alb. avull.
m. 1) pl. Vapori de apă. 2) Ceață rară. 3) fig. Suflare ușoară (de vânt); boare. 4) fig. rar Cantitate foarte mică. Un ~ de... / Cuv. autoht.
s.m. – 1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). < Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657) , ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s.f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)