adiá (-iéz, -át),
vb. –
1. (
Despre vînt) A
sufla ușor. –
2. A
clătina, a
tremura, a
mișca ușor. –
3. A mîngîia, a
netezi. – Mr.
adil’u „
respir”. < Lat.
ădŏlĕre „a
transforma în
aburi, a
evapora”, prin
intermediul unei
forme vulg. *
ădŏliāre; cf.
ădolĕscĕre „a
transforma în
vapori” sau „a
degaja, a
emana”.
Reducerea *
aduia › adia pare
dificilă (
motiv pentru care Rosetti, I, 159
respinge acest
etimon); însă cf.
baiur › baier.
Pentru sensul 3, cf. fr.
flatter, din lat.
flare.
Etimonul *
adūliāre a mai
fost propus (
DAR; REW 204 a),
dar considerat ca der. vulg. de la
adūlāre „a
adula”, ceea ce
presupune că
sensul 3 este cel
primitiv (cf.
împotriva acestei păreri Graur,
BL, V, 86). Este
puțin probabilă ipoteza lui
Candrea ,
Conv. lit., XXXIX, 119 (cf.
Candrea-
Dens., 817;
Pascu, I, 102), dintr-un lat. *
adiliāre, de la
ilia; și cu
atît mai
puțin cea a
provenienței din
halare sau
anhelare (Giuglea,
LL, II, 39); din
pol.
odwiać „a
sufla” (Cihac, II, 1); sau din sb.
dujem, bg.
dujă „a
sufla” (Scriban), care pare a
proveni din
rom.