s.n. Concepție filozofică idealistă care neagă, parțial sau total, posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
s. n. (sil. mf. a-)
n. Doctrină filozofică care neagă posibilitatea cunoașterii realității obiective. /<fr. agnosticisme
s.n. Concepție filozofică care neagă posibilitatea cunoașterii esenței realității, a reflectării ei veridice în conștiința oamenilor. [Cf. fr. agnosticisme, it. agnosticismo < gr. a – fără, gnostos – cognoscibil].
(ag-nos-/a-gnos-) s.n.
s. n. concepție gnoseologică care neagă posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor. (< fr. agnosticisme)
(‹ fr., engl.) s.n. 1. Doctrină care declară absolutul inaccesibil spiritului uman sau care consideră orice metafizică drept inutilă (D. Hume, I. Kant, adepții pozitivismului ș.a.). Termenul a fost creat de Th. Huxley în 1869. 2. A. religios = atitudine modernă, cu rădăcini în filozofia greacă în special, negînd capacitatea umană de a descrie divinitatea (de ex. Einstein, religios în felul său, a fost considerat de unii teologi drept un agnostic).