, alínt, vb. I. 1. vb. I. 1. Tranz. A dezmierda, a mângâia. 2. Tranz. și refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia. – Lat. *allentare (< lentus „moale, flexibil”).
vb. 1. v. mângâia. 2. a (se) cocoli, a (se) răsfăța, a (se) răzgâia, (reg.) a (se) corconi, a (se) mădări, (înv.) a (se) lăinici. (Nu te mai ~ atâta!)
vb., ind. prez. 1 sg. alínt, 3 sg. și pl. alíntă
tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia. 2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a dezmierda. 3) A face să se alinte. /<lat. allentare
intranz. (mai ales despre copii) A se comporta prea liber (simțind o dragoste exagerată din partea celor din jur). /<lat. allentare
vb. – A mîngîia, a răsfăța. Lat. *allēntāre, de la *allĕnĭtāre, care provine de la lēnis „ușor, blînd” (Candrea-Dens., 990); după alții, din lat. *allĕntāre, de la lĕntus, cu evoluția semantică de la domeniul material la cel moral , ca în blandus › blînd, tenerus › tierno etc. (Pușcariu 64; REW 257; DAR); cf. it. (sard.) allentare, sicil. allentari, abruz. allendá, v. fr. alenter, prov. alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *allēntāre a fost simțit ca un frecventativ de la *allēnāre , chiar dacă la origine nu aparțineau aceleiași familii (DAR citează un ex. din Dosoftei, în care este evidentă această confuzie). – Der. alintător, adj. (care alintă); alintătură, s.f. (alintare).