, amnare, s.n. 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi. 2. (Reg.) Fiecare dintre stâlpii de lemn care se pun la colțurile unei construcții țărănești, pentru a sprijini acoperișul. 3. (Reg.) Mâner de lemn cu ajutorul căruia se învârtește și se fixează sulul la războiul de țesut. 4. (Reg.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. [Var.: (reg.) amânár s.n.] – A + mânar[e] (< lat. manuale).
s. I. (reg.) oțele (pl.). (Iască și ~ pentru aprinderea focului.) II. 1. (reg.) jug, (Mold. și Bucov.) pochiheci. (~ la războiul de țesut.) 2. (Mold.) colțar. (~ul este stâlpul de la colțul unei case de țară.)
n. 1) Fiecare dintre stâlpii care se pun la colțurile caselor țărănești pentru a susține acoperișul. 2) Mâner de lemn cu care se fixează și se învârtește sulul războiului de țesut. 3) Unealtă cu care se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. /a + mânar[e]
s.n. – 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scîntei; uneori folosește și pentru a ascuți. – 2. Dispozitiv cu care se urcă sau se coboară fierul lat al plugului. – 3. Mîner de lemn cu care se învîrte sulul la războiul de țesut. – 4. Stîlpi de lemn puși la colțurile construcțiilor țărănești spre a sprijini acoperișul. – Mr. mănar, megl. mănar, amnar. Lat. mănuārius (după Pușcariu 82; REW 5332; DAR), cf. mîner. Mai puțin probabilă este der. de la *ignarium (Philippide, Principii, 46; Körting 4706), dacă luăm în considerație rezultatele dialectale. Densusianu, Rom., XXXIII, 274, și GS, II, 317, se gîndește la posibilitatea unei der. interne, pe baza lui mînă.