arătá (-t, -át),
vb. –
1. A
indica, a
semnala. –
2. A
prezenta, a
înfățișa. –
3. A
părea, a avea
aspectul. –
4. A da de
înțeles. –
5. (Refl.) A avea
viziuni, a
crede cineva că
vede ceva (se
construiește cu
dat.). –
6. A
expune, a
explica. –
7. A
explica, a
face lecții, a
ajuta la
pregătirea temelor școlare. –
8. A
corecta, a
îndrepta; a
învăța minte. – Var. (Trans. de S.)
areta. Mr.
arăt, istr.
arǪtu. Lat.
rătāre „a
fixa, a
determina”.
Semantismul se
explică în
lumina unor
expresii ca fr.
je suis bien fixé sur son compte, care
înseamnă je suis bien renseigné. Și
a- poate fi lat. sau
rom.
Etimonul rătus, în
forma *
arrătāre,
fusese indicat de
Candrea,
Rom., XXXI, 301, și
Éléments, 72 și 91,
respins de Pușcariu 108, și
abandonat de
Candrea, în
GS, III, 423, care a
sugerat lat. *
ad reiterāre,
redus la *
arretrāre și
disimilat;
dar problema semantică pare
insolubilă.
Celelalte explicații sînt insuficiente: lat. *
arrectāre, de la
rectus (Cihac, I, 82; Weigand,
Jb, II, 221-3;
DAR); se
lovește de
dificultăți fonetice; lat. *
elatāre (Meyer-Lübke,
ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Pușcariu,
Lat. ti, 10), după Pușcariu 108, „wohl
am besten passt, obwohl
die Sinnesübergang nich ganz klar
ist”. Hasdeu 1557
indica lat *
ad reputare, care nu pare
posibil.
Pascu,
Beiträge, 9,
presupune un *
erettare, de la
erectus, care este
fără sens;
iar Giuglea,
Dacor., IV, 379,
pleacă de la gr. ρέυος „
membru,
aspect”, într-o
explicație prea forțată. Der.
arătanie, s.f. (
monstru,
stafie);
arătare, s.f. (
demonstrație;
dovadă,
probă;
stafie);
arătător, adj. (
indicator);
arătător, s.n. (
deget cu care se
arată;
ac de
ceas);
arătătură, s.f. (
indicație;
semnal,
semn;
monstru,
stafie);
arătos, adj.;
arătoșenie, s.f. (
frumusețe).