definiția articulara definiție dex

, articulez, vb. I. 1. Tranz. A pronunța, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. Refl. A se lega prin articulații. – Din fr. articuler, lat. articulare.

vb. 1. v. pronunța. 2. v. scoate. 3. a se încheia. (Locul unde se ~ un os.)

≠ a bâigui, a bodogăni, a bolborosi, a bălmăji, a îndruga, a mormăi

vb., ind. prez. 3 sg. articuleáză

tranz. 1) (sunete, silabe, cuvinte etc.) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti; a pronunța. 2) (substantive) A prevedea cu articol. /<fr. articuler, lat. articulare

intranz. (despre sunete) A se uni prin articulație. /<fr. articuler, lat. articulare

vb. I. tr. A emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. A adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. A se lega printr-o articulație. [< fr. articuler, cf. lat. articulare].

vb. I. tr. 1. a emite, a rosti cuvinte, sunete. ♢ a executa o serie de sunete succesive la un instrument muzical sau cu vocea. 2. a atașa articolul unui substantiv. II. refl. a se lega printr-o articulație. (< fr. articuler, lat. articulare)

, articulari, -e, adj. Privitor la articulațiile corpului, care se produce la articulațiile corpului. – Din fr. articulaire, lat. articularis.

adj. m., pl. articuláre; f. sg. articuláră, pl. articuláre

Care ține de articulația corpului; care se produce la articulațiile corpului. Reumatism ~. /<fr. articulaire, lat. articularis

adj. Referitor la articulațiile corpului. [Cf. fr. articulaire, lat. articularius].

adj. referitor la articulații (1). (< fr. articulaire, lat. articularis)