aruncá (arúnc, aruncát),
vb. –
1. A
scăpa de ceva; a
lepăda. –
2. A
lăsa, a
părăsi. –
3. A pune. –
4. A
țîșni, a
izbucni. –
5. a
lansa, a azvîrli. –
6. A
scutura, a
agita. –
7. A
construi un
pod. –
8. A
distruge prin
explozie, a
face să
sară în
aer. –
9. A
lua asupra sa, a
prelua. –
10. (Refl.) A se
repezi, a se
năpusti. –
11. (Refl.) A se
aventura, a
merge prea departe. –
12. (Refl.) A o
șterge, a o
întinde. –
13. (Refl.) A
semăna cu cineva. – Mr.
aruc, arucare, megl.
runc, rucari. Lat.
runcāre „a
plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908;
Pascu, I, 162; Jud,
Archiv, CXXII, 430), sau
eruncāre, cf. it.
arroncare (abruz.
arrongá), v .fr.
arôtsé, cu
sensul din lat., și
rom.
runc. Este
posibil ca
evoluția sensului să se
datoreze unei
confuzii populare între runcāre și
rŭĕre „a
arunca, a azvîrli”,
primul fiind simțit ca un der. al celui de al
doilea , ca de
ex. în
relația *
manicare și
manere. Se
află în
concurență cu
azvîrli, mai
ales în Mold. (
ALR, I, 94). Începînd cu
Lexiconul de la Buda se
preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *
averruncāre „a
îndepărta ceea ce este
rău”,
termen propriu limbajului prezicătorilor, și care nu pare să fi
avut circulație în
popor;
dacă totuși a
avut, este
aproape obligatoriu să se fi
confundat cu
eruncare. Cf.,
pentru această
ipoteză, Miklosich,
Rum. Unters., II, 12 (
combătut de Meyer,
Alb. St., IV, 102); Philippide,
Principii, 44; Pușcariu 132;
DAR; Rosetti, I, 162. – Der.
aruncat, s.n. (
aruncare;
vrajă,
vrăjitorie);
aruncător, adj. (care
aruncă);
aruncătură, s.f. (
acțiunea de a
arunca;
săritură;
vrajă,
vrăjitorie;
sarcină,
povară;
abreviere).