bălării, s.f. 1. Buruiană care crește pe locuri necultivate. 2. Loc năpădit de buruieni. – Et. nec.
f. 1) Buruiană mare și stufoasă, care crește pe terenuri necultivate. 2) Loc năpădit de asemenea buruieni. [Art. bălăria; G.-D. bălăriei] /Orig. nec.
s.f. – Buruiană, hățiș. Sl. bylŭ, bylije „plantă”, bylinarica „buruiană” (Cihac, II, 7; DAR), cu suf. -rie, ca ierbărie ‹ iarbă, crăcărie ‹ cracă, etc. Cf. bîlie.