báltă (bắlți),
s.f. –
1. Mlaștină. –
2. Luncă inundabilă a
Dunării. –
3. Băltoacă. – Mr., megl.
baltă, istr.
bote. Origine incertă.
Există două teorii referitoare la
istoria acestui cuvînt.
Conform primei, este
vorba de un cuvînt
autohton, care s-
ar trage dintr-o
rădăcină indo-
europeană *
bal-, ce
poate fi
identificată în germ. *
pol- (v. germ. de mai
sus pfuol, v. eng.
pol.), lituan.
balá, sl.
blato, celt. *
palta (J. Kurylowicz,
Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din
aceeași rădăcină ar deriva un
ilir *
balton, pl.
*balta; și de la această
ultimă formă se
consideră că
pot proveni nu
numai rom.
baltă, ci și
alb.
baljtë,
lom.
palta, triest.
paltan, piem.
pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (
Ascoli,
Arch. glott., I, 261; G. Meyer,
Neugr. St., II, 64; Berneker 70;
DAR; Capidan,
Raporturile, p. 461;
Pascu, I, 179; Pușcariu,
Lr., 180).
Proveniența ilirică nu este
imposibilă,
chiar dacă ilirii nu ne sînt
cunoscuți dat fiind că au
trăit în
regiuni mlăștinoase;
iar extinderea cuvîntului în
nordul Italiei
ar fi o
dovadă în
favoarea acestei ipoteze.
Cealaltă ipoteză, care a
fost prima sub
aspect cronologic, pare a fi mai
puțin acceptată în
prezent.
Conform acesteia,
baltă ar proveni din sl.
blato, de unde
provin și bg.
blato, slov.,
ceh.
blato, pol.
bloto, rus.
boloto (Miklosich,
Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide,
Principii, II, 698). Această
ipoteză întîmpină o
gravă dificultate și
anume metateza bla ›
bal,
puțin probabilă în
rom.; din această
cauză, mai
mulți specialiști încearcă să
arate că
termenul rom.
provine dintr-o
formă slavă *
balto,
anterioară metatezei lichidelor. (Skok,
Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș,
Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și
Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant,
BL, XIV, 9).
Faptul în
sine nu este
imposibil,
dar pare
puțin probabil; și este
curios de
semnalat că
forma sl.
ipotetică,
anterioară metatezei, nu a
lăsat urme în
limbile sl.
moderne; că
singurele forme sl. cu
metateză provin din
rom. (
astfel rut.
balta, cf. Miklosich,
Wander., 12 și
Candrea,
Elemente, 404; de
asemenea bg.
medie și bg.
baltina, cf. Jagic,
Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan,
Raporturile, 230); și pe care
însuși Miklosich, o
vreme partizan al
originii în sl. a cuvîntului, a
ajuns să-l
considere străin în sl., în
Neugr, 11.
Astfel stînd
lucrurile,
ipoteza autohtonă pare a
întruni cele mai
multe probabilități. Ngr. μπάλτα,
provin din
rom. (Murnu,
Rum. Lehnvörter, 34), în
vreme ce ngr. βάλτη,
provine din
iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din
alb., după G. Meyer,
Neugr. St., II, 64. Der.
băltac, s.n. (
baltă);
băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din
picioare);
băltăceală, s.f. (
bătăi din
picior);
băltăci, vb. (a se
bălăci; a se
forma băltoace);
băltăreț, adj. (
palustru);
băltăreț, s.m. (
vînt dinspre lunca Dunării,
vînt de
miazăzi);
băltărie, s.f. (
baltă,
mlaștină);
băltău, s.n. (
băltoacă);
bălți, vb. (a se
forma băltoace);
băltig, s,n, (
baltă,
mlaștină);
băltină, s.f. (
luncă,
teren inundabil);
băltiș, s.n. (
teren mlăștinos);
băltoacă, s.f. (
baltă mică;
bulhac);
băltoc, s.n. (
băltoacă);
băltos, adj. (
mlăștinos).