f. folc. Fiară înspăimântătoare; monstru; dihanie. /Orig. nec.
s.f. – Pachet, legătură. – Var. bal. Mr. bală. It. balla, de unde și ngr. μπάλα. Var., din fr. balle. Aparține terminologiei comerciale; cf. balot.
s.f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracție de la boală, care se folosește curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „monstru”, care apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se folosește mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formație modernă, pe baza lui bale, și o lega cu credința populară legată de balele dracului. În sfîrșit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracțiune”.
s.f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. ♦ Urmă mucoasă lăsată de melc în mers. – Cf. lat. *baba.
f. pl. 1) Salivă groasă și spumoasă care se prelinge din gură. ♢ A-i curge cuiva ~le după ceva a dori ceva foarte mult. 2) Materie mucoasă lăsată de melci în urma lor. /<lat. baba
s.f pl. – Salivă spumoasă ce se prelinge din gură. – Mr. bală, megl. bal’ă. Lat. *baba (Pușcariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare să fi fost semnalată pentru prima oară de Laurian-Massim și de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal *ba nu se folosește la sing.; pe baza formei de pl. se formează uneori sing. analogic, bală, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 și Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav „bălos” și baliti „a-i curge balele”; este însă mai probabil un împrumut în sens invers (la fel consideră și Berneker 41). Der. bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); băloșa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gură); băloșel, s.m. (ciupercă, Russula foetens); îmbăla, vb. (a murdări cu bale; a scuipa, a muia în salivă; a jigni, a ofensa); îmbălătură, s.f. (scuipătură; jignire, ofensă); îmbălora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rău). – Din rom. trebuie să provină țig., sp. bajilé „bale” (Besses 32).
băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ „alb”.