definiția baltă definiție dex

bălți, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.

s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu pește bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

s. f., g.-d. art. bălții; pl. bălți

f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetație și cu faună specifică. ♢ A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârșit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălții] /<sl. blato

s.f. – 1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza bla › bal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaștină); băltău, s.n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s.n. (teren mlăștinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).

expr. (pop.) a face o gafă.

(ceva) baltă expr. a abandona (ceva), a renunța (la ceva).

(pe cineva) expr. a retrage (cuiva) sprijinul, a refuza (cuiva) un ajutor.

expr. folosită ca formulă de consolare a unui îndrăgostit abandonat de partener

adj. Baltic. (< fr. balte)

expr. (intl.) loc de unde se pot fura multe lucruri de valoare mare.

oraș în Rep. Moldova, pe Răut; 159 mii loc. (1989). Ind. constr. de mașini agricole; încălț., tricotaje și conf., alim. (carne, zahăr, vin, uleiuri vegetale). Catedrală (1785). Veche așezare românească, întemeiată în sec. 15. În sec. 16 și 17 s-a aflat sub stăpînirea domniei, devenind (1774) cea mai mare așezare rurală din ținutul Soroca. În 1818 a primit statutul de oraș.

s. m., pl. bói-de-báltă

(bâtlan, gândac) s. m, bóul-de-báltă; pl. bói-de-báltă, art. bóii-de-báltă

s. v. cucută-de-apă, cu-cută-mică.

s. v. bou-de-baltă.

s. m.

s. pl. v. cornaci.

s. v. aghiuță, demon, diavol, drac, încornoratul, naiba, necuratul, satană, tartor.

s. v. mărăraș.

s. m. + prep. + s. f. (sil. -mi-on)

(bot.) s. f.

s. v. roșățea.

s. m., art. cristéiul-de-báltă; pl. cristéi-de-báltă

expr. 1. de calitate inferioară. 2. penibil.

(pasăre migratoare) s. f., pl. găinúșe-de-báltă

s. v. glăvoacă.

s. v. păiuș.

s. v. limbariță, pătlagină.

s. v. lintiță.

s. v. lintiță.

s. v. știucă.

(știucă) s. m.

s. v. cardama, năsturel.

s. v. peniță.

s. v. mărăraș.

s. v. roșățea.

s. f.

s. m. (sil. -tră-)

s. (IHT.; Pungitius platygaster) (rar) osar, (reg.) ghelci, moș, pietroșel, zborș, peștele-dracului, pește-țigănesc.

s. f.

s. v. dintele-dracului.

s. v. dintele-dracului.

s.m. În gastronomie, denumire înscrisă pe lista de bucate pentru broască (Rana esculenta), respectiv pentru preparatele din pulpe de broască.

(bot.) s. f.

s. m. (sil. -pi-on)

s. v. bâtlănaș.

(pasăre) s. f.

s. v. trifoiște.

s. v. buricul-apei.