BÁROC, Ă
(‹ fr.) adj.
Stil ~ (și
substantivat, n.) =
stil artistic care s-a
dezvoltat în Europa în
țările catolice, ca
artă a
Contrareformei, în
sec. 16, 17 și 18.
Caracterele principale în
arhitectură au fost:
gustul pentru colosal și
grandios,
frecventa folosire a
liniei curbe,
exuberanța decorației. A
apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit
apoi în Germania (
frații Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în
Spania capătă aspectul unei
arte naționale (
stilul churrigueresc),
formă sub care a
fost ulterior introdus în
America Latină.
Sculptura se
caracterizează prin
compoziția cu
multe axe, prin
dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În
pictură,
apar schema compoziției în
diagonală sau vîrtej,
efectele perspectivale (
racursi, ,
trompe l’oeil) și de
clarobscur puternice, cultivîndu-se cu
precădere temele grandilocvente și o
expresivitate uneori teatrală a
gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido
Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În
arhitectura Țărilor Române,
b. apare în Moldova
sec. 17.
Insinuat în
decorația unor
monumente de
epocă brîncovenească,
stilul b. nu va
afecta în
mod evident expresia arhitecturii din
Țara Românească, în
schimb, în
varianta constantinopolitană, va
influența plastica monumentală din Moldova
sec. 18. Transilvania a
cunoscut în
sec. 18 o
puternică afirmare a
artelor plastice de
stil b. În
pictură, el nu a
pătruns decît în
anume elemente de
recuzită decorativă.
Sculptura de
stil b., ca și
pictura, are în
Țările Române o
prezență discontinuă. În
Țara Românească,
epoca brîncovenească și
sec. 18
manifestă o
evidentă atracție pentru repertoriul înflorit al
acestui stil,
dar adaptîndu-l unei
ordonanțe mai
clare.
Dintre artele decorative și
aplicate, cel mai
mult a
suportat influența stilului b. argintăria. În
literatură,
stilul b. se
manifestă printr-o
viziune antitetică asupra lumii (
viață și
moarte,
timp și
eternitate,
aparență și
iluzie), prin
instabilitate,
patetism,
extravaganță și
neliniște;
aduce o
intrigă diversificată și
complicată, cu un
stil dilatat,
ornamentat excesiv, cu
metafore surprinzătoare.
Fixat în
genere între sfîrșitul
sec. 16 și
prima jumătate a
sec. 18, se
regăsește într-o
serie de
curente (
eufuism,
gongorism,
conceptism,
culteranism,
marinism,
rococo) la
poeții metafizici, în
opera lui Lope de
Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la
Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote
ș.a.
În muzică,
b. este
considerat ca o
perioadă intermediară între Renaștere și
clasicism.
Începe prin
afirmarea monodiei acompaniate, în
special în
operele lui Monteverdi, atingînd
punctul culminant în
creația instrumentală și
vocală a lui J.S.
Bach . ♦ P. ext.
Stil literar încărcat,
retoric,
excesiv ornamentat.