s.n. Metal alb, ductil și maleabil, foarte dur, întrebuințat la aliaje și ca dezoxidant; gluciniu. – Din fr. beryllium.
n. Metal dur de culoare albă, întrebuințat în aliajele de aluminiu, de fier și de cupru, pentru a le mări duritatea. /<fr. béryllium
s.n. Metal alb, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, întrebuințat în unele aliaje ușoare și la fabricarea anumitor oțeluri speciale. [Pron. -liu, var. berilium s.n. / < fr. béryllium].
s. n. metal alb-cenușiu, ductil, maleabil, foarte dur și ușor, în unele aliaje ușoare. (< fr. béryllium)
(‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s.n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p.t. 1.287ºC, p.f. 2.960ºC); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.