s.n. Metal alb cu reflexe roșietice, ale cărui săruri au întrebuințări în medicină. [Acc. și bísmut] – Din fr. bismuth.
s.n. Metal alb cu reflexe roșietice, ale cărui săruri au întrebuințări în medicină. [Acc. și bísmut] – Din fr. bismuth.
n. Metal sfărâmicios, de culoare albă-cenușie cu reflexe roșietice, întrebuințat, sub formă de combinații, în medicină și în industrie. [Acc. și bísmut] /<fr. bismuth
n. Metal sfărâmicios, de culoare albă-cenușie cu reflexe roșietice, întrebuințat, sub formă de combinații, în medicină și în industrie. [Acc. și bísmut] /<fr. bismuth
s.n. Metal alb-cenușiu cu reflexe roșietice și sfărâmicios; este întrebuințat în industrie și în medicină. [< fr. bismuth].
s.n. Metal alb-cenușiu cu reflexe roșietice și sfărâmicios; este întrebuințat în industrie și în medicină. [< fr. bismuth].
s. n.; simb. Bi
s. n. metal alb-cenușiu, lucios, cu reflexe roșietice, sfărâmicios, folosit în aliaje ușor fuzibile în industrie și în medicină. (< fr. bismuth)
s. n. metal alb-cenușiu, lucios, cu reflexe roșietice, sfărâmicios, folosit în aliaje ușor fuzibile în industrie și în medicină. (< fr. bismuth)
(‹ fr. {i}) s.n. Element chimic (Bi; nr. at. 83, m. at. 209, p.t. 271ºC, p.f. 1.560 ºC), metal alb-lucios, cu nuanțe roșiatice, casant, întrebuințat la obținerea aliajelor de temperatură de topire joasă, iar sub formă de combinații în medicină, în cosmetică și în industria sticlei. A fost descoperit de chimistul francez E. Geoffroy în 1753.