definiția buimăcire definiție dex

buimăciri, s.f. Faptul de a (se) buimăci; buimăceală. – V. buimăci.

s. 1. năucire, zăpăcire. (~ cuiva.) 2. v. buimăceală.

≠ dezmeticire

s. f., g.-d. art. buimăcírii; pl, buimăcíri

buimăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină buimac. – Din buimac.

vb. a (se) ameți, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bâigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov. și Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (S-a ~ de tot!)

≠ a dezmetici

≠ a se dezmetici

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. buimăcésc, imperf. 3 sg. buimăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. buimăceáscă

tranz. A face să se buimăcească; a zăpăci; a năuci; a ului. /Din buimac

intranz. A deveni buimac; a nu mai ști de sine; a se năuci; a se ului; a se zăpăci; a se pierde. /Din buimac