căciúlă (-ci),
s.f. –
1. Moț de
pene la unele
păsări. –
2. Obiect de
pus pe
cap,
caracteristic țăranului,
făcut din
blană de
miel sau de
oaie, cu
părul pe din
afară. –
3. Pălărie. –
4. Prin
sinecdocă,
individ,
cap. –
5. Partea cărnoasă a
ciupercii. –
6. Capac metalic care
protejează fitilul la
lampa cu
petrol. –
7. Accent circumflex. –
8. Acoperiș de
paie deasupra stogurilor de
fân. – Mr., megl.
cățiulă.
Origine obscură,
dar cu
siguranță expresivă.
Prezența unor
cuvinte ca
definitie/ciocârlan">ciocîrlan „
pasăre moțată”,
ciocîrlău „
bot”, pare a
atesta contaminarea temei expresive cioc „
plisc”, cu
coc „
obiect rotund”, și în
același timp existența unei
forme *
ciocîrlă, cu
r expresiv ca
infix, cf.
definitie/cocârlă">cocîrlă.
Pentru forma simplă,
fără r, care
trebuia să fie *
ciocilă sau *
cioculă se
poate avea în
vedere o
metateză căciulă, ca în
gămălie ‹
măgălie,
ciocan ›
cocean, etc.
Oricum, nu este
probabilă o der. de la lat. Pușcariu,
Lr., 179,
îl consideră cuvînt
autohton și
Graur,
BL, V, 92,
afirmă că nu
poate proveni din lat.
Explicațiile care s-au
încercat pînă acum nu
sunt suficiente (o
prezentare deja învechită în
Jb., XV, 108). Este
puțin probabilă der. din
alb.
indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112);
contrariul pare mai
sigur. Philippide, II, 702,
indică numai că
termenul este „
obscur”, în
timp ce Pușcariu,
Lat. ti, 53,
pleca de la un lat. *
cat- cu suf. -
cula.
Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt
balcanic de
origine incertă.
Pascu,
Suf., 248,
sugerează un lat. *
catteula, de la *
cattea „
pisică”, pe
cît de
artificios pe
atît de
improbabil. În sfîrșit, Vasmer,
Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273,
explică sb.
košulja prin lat.
casula;
ipoteză dificilă,
îmbunătățită în
parte de Scriban,
Arhiva, XXVIII, 238 (
urmat de
Pascu, I, 60 și REW 1752), care
sugerează lat.
casĭbŭla, var. de la
casŭbŭla. Plecînd de la
același etimon,
Popa-Lisseanu,
Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a
propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea,
Dacor., X, 111,
datorită unor
dificultăți fonetice,
îl transformă într-un lat. *
caciubla sau *
caciulla,
extrem de
improbabil. Der.
căciular, s.m. (
persoană care
face căciuli;
poreclă a
soldaților infanteriști, în
războiul din 1877);
căciulat, adj. (cu
căciulă;
moțat);
căciulată, adj. (
oaie cu
multă lînă pe
cap);
căciuleală, s.f. (
adulare,
umilință);
căciuli, vb. (a
aduna, a se
umili);
căciulie, s.f. (
moț de
pene;
mîner;
bulb de
usturoi sau de
ceapă).
Probabil provin din
rom.
alb.
këculj(ë) „
moț”,
këculjer „ciocîrlan”,
këculoń „a avea
urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „
bonetă” (care
ar putea deriva și de la lat.
casula, cf. Meyer,
Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „
creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg.
kačula „
bonetă;
moț”,
kačulat „
moțat”,
kačulka „
bonetă”,
kačuljă se „a-și pune pe
cap” (cf.
Candrea,
Elemente, 402; Romansky 108; Capidan,
Raporturile, 202); mag.
kacsul(y)a „
pălărie”;
kacsulia „
capră albă cu
capul negru” (cf.
căcior).