definiția caita definiție dex

căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.

vb. 1. a se pocăi, a regreta, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrânge, a jeli, a jelui, a se scârbi, a se smeri. (Se ~ pentru cele făcute.) 2. v. pocăi.

vb. v. căina, compătimi, deplânge, plânge.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căiésc, imperf. 3 sg. căiá; conj. prez. 3 sg. și pl. căiáscă

intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a regreta. /<sl. kajati

vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s.f. (regret, remușcare); căință, s.f. (părere de rău); necăință, s.f. (lipsă de căință).

căițe, s.f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ♢ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.

s. v. bonetă, bonețică, placentă, scufie, scufiță.

s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe

s.f. – 1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat și Trans. – 2. (Trans.) Pălărie bărbătească. – 3. Placentă. – 4. Breloc. Sb., cr. kaica „scufie tipică, împodobită cu monede de aur” (Cihac, III, 38), cf. bg. kaica (Conev 85).