căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui.
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. căpătuiáscă
tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui
intranz. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui
căpătuiri, s.f. Căpătuială. ♦ (Fam.) Căsătorie. – V. căpătui.
s. f., g.-d. art. căpătuírii; pl. căpătuíri