cearcăn (ceárcăne),
s.n. –
1. (Înv.)
Cerc. –
2. Cerc luminos care
uneori înconjoară Soarele sau
Luna,
halo. –
3. Cerc care
înconjoară un
obiect. –
4. Cerc vînăt care
înconjoară uneori pleoapa înferioară. –
5. Compas de
dogar. – Var.
țarcăn. Origine incertă. Se
consideră reprezentant al lat.
circinus „
compas”, de la
circināre „a
rotunji” (Densusianu,
Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329;
Candrea-
Dens., 312; REW 1942;
Iordan,
Dift., 116;
DAR),
dar fonetismul nu e
clar; cf. it.
cercine, fr.
cerne, sp.
cercén,
cercenar, cu
sensuri asemănătoare.
Rezultatul rom.
ar fi
trebuit să fie *
cércen, și nu se
înțelege cum s-a
ajuns la un
c velar.
Explicația lui Pușcariu (
ZRPh., LVII, 263;
Archiv., CLXIV, 213;
Dacor., III, 396;
DAR),
bazată pe un lat. *
circanus, este
greșită,
căci ridică o
problemă de
schimbare de
accent și
face abstracție de
an ›
în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-
Graur 20 se gîndesc la un
sing.
analogic,
reconstruit pe
baza pl. *
cercene, în
gemene ‹
geamăn; cu toate
acestea,
prezența lui
c pare că
ar fi
trebuit să
împiedice analogia (este
greu de
crezut, plecîndu-se de la
margine, la o
formă der. *
margă-,
oricare ar fi
analogia);
formele care
ridică aceeași problemă,
leagăn și
mesteacăn, care se
invocă în
sprijinul acestei opinii, sînt de
asemenea incerte,
circinus este
justă, s-
ar cuveni mai
curînd să se
plece de la *
carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe
lîngă „
cancer”,
înseamnă și „
compas”, ca
circinus, și
provine de la ϰαρϰινόω „a
curba”.
Contaminarea ambelor cuvinte pare
sigură (cf.
circinus „
herpes”, care
trebuie să
provină de la
sensul cuvîntului gr.); și de la un
rezultat rom. *
carcen se
poate presupune a fi o
metateză de la
cearcăn.
Totuși, este mai
probabil să fie
vorba de o der.
internă în
rom., pornindu-se de la
cerc sau de la o
formă f.
dispărută, *
cearcă, ca în
boc, boacă ›
boacăn, pe
baza unui suf.
construit pe
baza modelului lui
zdravăn, țapăn etc. – Der.
cercăni, vb. (a
înconjura cu un
cerc).