s. 1. (pop.) toartă, (prin Transilv.) bum-buț, (Transilv.) cârcel, (înv.) șarjă. 2. (TEHN.) scoabă, (reg.) ghermec. (~ la căruță.)
m. mai ales la pl. 1) Obiect de podoabă pentru femei, care se poartă prins de ureche. ♢ ~ii-doamnei arbust ornamental cu lăstari arcuiți, frunze compuse și cu flori grupate în raceme. 2) Excrescență cărnoasă ce atârnă la gâtul unor animale (oi, capre, porci etc.). /<lat. circellus
s.m. – 1. Obiect de podoabă fixat sau atîrnat de ureche. – 2. Cerc, inel sau brățară de metal. – Mr. țirțel’u. Lat. cĭrcĕllus (Pușcariu 343; Candrea-Dens., 311; REW 1939; DAR); cf. it. cercello (Battisti, II, 863), sicil. tśirtśeddu, abruz. tśiertśielle, fr. cerceau, sp. cercillo, zarcillo, port. cercilho. – Der. cercela (var. încercela), vb. (a împodobi cu cercei; a încreți, a bucla); cercelar, s.m. (marchitan); cercelărie, s.f. (comerț ambulant cu mărunțișuri); cercelat, adj. (încrețit, ondulat; împodobit cu cercei); cerceluș, s.m. (fucsie). Din rom. provin mag. csercse(lya), csörcse(lye), csörcsö „cercel” (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 12), bg. čarčaluša „fucsie” (Capidan, Raporturile, 221). Mag. csercselya a intrat din nou în ciorciol, s.m. (ciorchine, căpățînă), folosit în Trans. și Bucov.