s.f. 1. Produs natural (de origine animală, vegetală sau minerală) sau sintetic, plastic, insolubil în apă, care se înmoaie și se topește la temperaturi destul de joase și care are numeroase utilizări în industria farmaceutică, electronică, a hârtiei, cosmetică etc. ♢ Ceară de albine = ceară de culoare gălbuie, cu miros plăcut, caracteristic, produsă de albine, care se recoltează prin topirea fagurilor. Ceară de balenă = spermanțet, ulei de cașalot. Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină, cerezină, ceară vegetală și cu alte substanțe, care formează pe parchet o peliculă lucioasă, protectoare. Ceară roșie = amestec de colofoniu, șelac, ulei de terebentină și culori minerale, care, datorită proprietăților lui plastice la încălzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetică a flacoanelor etc. Ceară montană = ceară minerală obținută din cărbunii bruni prin extracție cu solvenți. Ceară vegetală = strat care acoperă suprafața plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceară de pământ = ozocherită. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
s. 1. v. cerumen. 2. ceară de balenă v. spermanțet.
f. 1) Substanță amorfă, de culoare gălbuie, produsă de albine, care se obține prin topirea fagurilor. ♢ Galben ca ~a foarte palid. 2) Substanță solidă de diferite origini (animală, vegetală, minerală sau sintetică) folosită în industria farmaceutică, electronică, cosmetică etc. Lumânare de ~. ♢ ~ de parchet amestec de ceară sintetică și parafină, folosit la lustruirea parchetului. ~ roșie amestec de colofoniu cu ulei de terebentină, folosit la aplicarea sigiliilor. ~ de pământ ceară minerală; ozocherită. 3) Substanță ceroasă, care se formează în canalul extern al urechii; cerumen. [G.-D. cerii] /<lat. cera
s.f. – 1. Produs natural care se înmoaie și se topește, cu numeroase întrebuințări. – Ceară roșie, ceară de sigiliu. – 2. Cerumen. – 3. Plantă (Hoya carnosa, Asclepias carnosa). – Mr. țeară, istr. țerę. Lat. cēra (Pușcariu 328; Candrea-Dens., 229; REW 1821; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. cera, fr. cire. – Der. ceriu, adj. (gălbui); cerar, s.m. (negustor de ceară; lumînârar); cerărit, s.n. (înv., impozit pe ceară); cerărie, s.f. (magazin de ceară); cerui, vb. (a da cu ceară); ceruială, s.f. (ceruire); ceruitură, s.f. (ceruire). Pentru cerițică, cf. cerențel.
ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, având scoarță groasă, frunze crestate și fructul o ghindă, folosit drept combustibil. /<lat. cerrus
s.m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). – Mr. țer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Pușcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636), it. cerro (it. din sud cerza, cf. și toponimul toscan Cerreto). Există și în bg., sb., cer, slov. čer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 și Berneker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). – Der. ceret, s.n. (stejăriș); ceroaică, s.f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris și kerato-). / < gr. keras – corn].
elem. „corn, cornee”; „chitinos”. (< fr. kérat/o/-, cér/a/-, cerat/o/-, -cère, cf. gr. keras,-atos)