, coase, s.f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârf curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit. 2. Acțiunea de a cosi; timpul când se cosește. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. – Din sl. kosa.
f. 1) Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă ascuțită de oțel, fixată de o coadă lungă de lemn, folosită la cositul plantelor furajere, cerealelor etc. 2) Perioada cositului. Timpul ~ei. 3) Cantitate de iarbă cosită. Trei ~e pe an. [G.-D. coasei; Sil. coa-să] /<sl. kosa
s.f. – 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. – 2. Cosit, cositul fînului. – 3. Cuțit de tăbăcari. – 4. Constelația Cefeu. – 5. Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. – Mr., megl. coasă. Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα, alb. kosë. – Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni și direct din sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb., cr., rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (mr. cusire); cosit, s.n. (tăiere a fînului); cositură, s.f. (iarbă cosită, nutreț; fîneață; cîmp de pe care s-a cosit); coseală, s.f. (rană pe care și-o face un cal); cosaș, s.m. (om care cosește; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosač, mag. koszác); cositor, s.n. (cîmp de cosit); cositor, s.m. (cosaș, om care cosește); cositoare, s.f. (coasă; secerătoare, mașină de secerat); cosa, s.f. (banc, grind de nisip), din rus. kosá „coasă” și „grind”, cuvînt puțin folosit, în Delta Dunării; cosac, s.n. (Olt., colină; pămînt, teren), din sb. kosak „fîneață”; coșaci, s.m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din bg. kosat „păros”); cosalău, s.n. (fîneață), din mag. kaszáló, în Maram.; cosaștină, s.f. (Trans., fîneață), cu suf. -ștină; cosiriște, s.f. (fîneață, mînerul coasei); cosițel, s.m. (plantă, Sium latifolium).
, cos, vb. III. Tranz. 1. A fixa, a prinde între ele părțile unei haine sau un petic, un nasture etc. la o haină, trecând prin ele un fir de ață cu ajutorul unui ac. ♢ Expr. A coase petic de petic = a fi zgârcit. 2. A broda. 3. (Med.) A împreuna (cu un fir de mătase, de intestin preparat anume etc. și cu un ac special) marginile unei plăgi. – Din lat. pop. cosere (= consuere).
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cos, 1 pl. coásem, imperf. 3 sg. coseá, perf. s. 1 sg. cusúi, 1 pl. cusúrăm; conj. prez. 3 sg. și pl. coásă; ger. cosând; part. cusút
tranz. 1) (bucăți de țesătură, piese de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc.) A prinde printr-o cusătură. ~ nasturii. ~ mâneca. 2) (obiecte de îmbrăcăminte, de încălțăminte, de rufărie) A confecționa dintr-un material textil cu ajutorul unui ac cu ață. 3): ~ la gherghef a orna cu broderii. 4) med. (marginile unei plăgi) A împreuna cu un fir special. [Sil. coa-se] /<lat. cosere
vb. – 1. A fixa, a prinde părțile unei haine sau un nasture, cu ajutorul unui ac cu ață. – 2. A însăila. – 3. A broda. – 4. A înfige, a bate cuie. – 5. A înțepa. – Mr. cos, coasire, megl., istr. cos. Lat. pop. cosĕre, în locul clasicului consuĕre (Diez, Gramm., I, 33; Pușcariu 405; Candrea-Dens., 381; REW 2174; DAR); cf. vegl. koser, it. cucire (engad. kuzir), prov. cozer, fr. coudre, cat. cosir, sp., port. coser. – Der. cusut, s.n. (acțiunea de a coase); cusătură (var. mr. cusutură), s.f. (cusut), care ar putea fi un reprezentant direct al lat. *consutūra (Pușcariu 460; DAR), cf. calabr. cusitura, fr. couture, sp., cat., port. costura; cusător, s.m. (ucenic de croitor); cusătoare (var. cusătoreasă),, s.f. (croitoreasă, lenjereasă; legătoreasă; mașină de legat cărți); cusătoriță, s.f. (croitoreasă); cusătorie, s.f. (croitorie; atelier de croitorie); descoase, vb. (a desface din cusături); cosoi, s.n. (Trans., legătură, fașă).