, comandanți, s.m. Persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. ♢ Comandant suprem = a) funcție de comandant al forțelor armate ale unui stat, îndeplinită fie de ministrul forțelor armate, fie de către șeful statului; persoană care îndeplinește această funcție; b) funcție de comandant al forțelor armate ale unui grup de state aliate, mai ales în timp de război; persoană care îndeplinește această funcție. (Înv.) Comandant al pieței = ofițer care supraveghea desfășurarea activității într-o garnizoană. – Din fr. commandant.
s. cap, căpetenie, conducător, șef, mai-mare, (înv. și reg.) tist, (Transilv.) birău, (înv.) călăuz, căpitan, comandir, nacealnic, povățuitor, proprietar, tocmitor, vârhovnic, voievod, (latinism înv.) prepozit. (~ al oștirii.)
s. m., pl. comandánți
m. 1) Persoană la post de comandă. 2) Conducător al unei unități militare. /<fr. commandant
s.m. Cel care deține comanda (unei unități militare, a unei expediții, a unei nave etc.) [Cf. fr. commandant, it. comandante].