, cutume, s.f. Normă de drept consfințită printr-o practică îndelungată: consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. – Din fr. coutume.
s. (JUR.) consuetudine, datină, obicei, tradiție, uz, uzanță. (Practică consacrată prin ~.)
f. Normă de drept nescrisă, consfințită prin tradiție; obiceiul pământului. /<fr. coutume