definiția decentei definiție dex

, decenți, -te, adj. Cuviincios, pudic. – Din fr. décent, lat. decens, -ntis.

adj. 1. v. politicos. 2. pudic, rușinos, sfios. (O comportare ~.) 3. acceptabil, onorabil. (Duce o viață ~.)

≠ indecent, necuviincios, impertinent, insolent, nerușinat, obraznic

adj. m., pl. decénți; f. sg. decéntă, pl. decénte

(despre persoane și despre manifestările lor) Care este în conformitate cu decența; plin de decență; cuviincios. /<fr. décent, lat. decens, ~ntis

adj. – Cuviincios, pudic. Fr. décent. – Der. (din fr.) indecent, adj.; decență, s.f.; indecență, s.f.

adj. Cuviincios. [Cf. fr. décent, lat. decens].

adj. 1. cuviincios; reverențios, plin de decență. 2. pudic, rușinos. (< fr. décent, lat. decens)

s.f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decens.

s. 1. v. politețe. 2. v. bună-cuviință.

≠ indecență

s. f., g.-d. art. decénței

f. 1) Atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a conveniențelor și a moralei; bună-cuviință. 2) Comportare care vădește o asemenea atitudine. [G.-D. decenței] /<fr. décence, lat. decentia

s.f. Bună-cuviință; pudoare. [Cf. fr. décence, lat. decentia].

s. f. respect pentru bunele moravuri; bună-cuviință; pudoare. (< fr. décence, lat. decentia)