declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton și cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.
tranz. 1) (texte, mai ales în versuri) A spune pe de rost, expresiv și cu intonație adecvată; a recita. 2) (cuvinte, propoziții) A pronunța cu un ton retoric și emfatic. /<fr. déclamer, lat. declamare
vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul și gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declám. / cf. fr. déclamer, it., lat. declamare].
declamații, s.f. 1. Artă de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiúne s.f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.
s. f. (sil. -cla-, -ți-e), art. declamáția (sil. -ți-a), g.-d. art. declamáției; pl. declamáții, art. declamáțiile (sil. -ți-i-)
f. 1) Arta de a declama. 2) Vorbire cu ton și gesturi teatrale, emfatice. [Art. declamația; G.-D. declamației; Sil. -ți-e] /<fr. déclamation