deápăn, vb. I. Tranz. 1. A înfășura firele textile dintr-un scul pe un mosor, pe o țeavă etc. sau de pe un fus într-un scul ori a face firele scul. ♢ Expr. A lua (pe cineva) la depănat = a mustra, a lua din scurt (pe cineva). ♦ Fig. A desfășura, a înșira amintiri, gânduri etc. ♢ Refl. Toată întâmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. 2. Fig. A parcurge (un drum, o distanță). ♢ Expr. (Intranz.) A depăna din picioare = a umbla mișcând repede picioarele. [Prez. ind. și: dépăn] – Lat. *depanare.
vb., ind. prez. 1 sg. deápăn/dépăn, 2 sg. dépeni, 3 sg. deápănă; conj. prez. 3 sg. și pl. dépene
tranz. 1) (firul de pe un scul sau de pe un fus) A desfășura, înfășurând pe un mosor sau făcând ghem. 2) (firul unui ghem sau fus) A face scul. 3) A face să se depene. 2. intranz. : ~ din picioare a merge mișcând repede picioarele. /<lat. depanare
pers. 3 se deápănă intranz. fig. (despre gânduri, amintiri etc.) A trece prin memorie. /<lat. depanare
vb. – 1. A înfășura fire dintr-un scul pe un mosor. – 2. A desfășura, a înșira gînduri etc. – Mr. deapin, dipinare, megl. depin. Lat. *dēpēnāre, de la pānus (Körting 2493; Densusianu, Filologie, 447; Pușcariu 492; Candrea-Dens., 483; REW 2569; Tiktin; Candrea); cf. it. dipannare, prov., cat. debanar, sp. devanar, port. dobar. Philippide, Principii, 99, pleca greșit de la lat. dēpῑlāre. – Der. depănătoare, s.f. (vîrtelniță); depănător, s.m. (muncitor specializat în depănat); depănătură, s.f. (acțiunea de a depăna; cantitate de fir depănat).