s.m. v. desagă.
s.m. – Traistă de formă specială, alcătuită din doi saci de pînză egali, care se poartă în echilibru, agățați de umăr. – Var. desagă. Mr. disagă, tisagă, megl. disagă, istr. bisagă. Ngr. δισάϰϰι sau δισάϰϰιον, format ca lat. bisaccium (Tiktin; Candrea; Pascu, II, 32; Scriban) și probabil încrucișat cu ngr. σάγη „bagaj”; cf. bg. disagi, bisagi (după Cihac, II, 94 și Conev 65, rom. ar proveni din bg.), it. bisacce (› istr.), fr. besace. – Der. desăgar, s.m. (călugăr care caută mîncarea și o transportă în desagă; călugăr cerșetor; cerșetor); desăgăriță, s.f. (călugăriță care aduce mîncare la mănăstire); desăgi, vb. (a încărca prea mult, a împovăra; a deșela).
desagi, s.f. Traistă formată din două părți, care se poartă pe umăr sau pe șa. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale acestui obiect; p. ext. traistă. [Var.: deság s.m.] – Din ngr. disákki(on), bg. disagi.
s. f. /deság s. m., pl. desági
f. 1) Sac format din două părți (fiecare semănând cu o traistă), unite între ele, care se poartă pe umeri sau pe șa. 2)Fiecare din părțile acestui sac. [Var. desag] /<ngr. disakki[on], bulg. disagi
vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. desăgésc, imperf. 3 sg. desăgeá; conj. prez. 3 sg. și pl. desăgeáscă