descântece, s.n. Faptul de a descânta. ♦ Formulă magică (în versuri) însoțită de gesturi, cu care se descântă; vrajă, descântătură. – Des1- + cântec.
s. n., pl. descântece
n. 1) v. A DESCÂNTA. 2) Text magic (de obicei în versuri) care, fiind rostit (și însoțit de anumite gesturi), se crede că lecuiește de o anumită boală sau dezleagă un farmec. /des- + cântec
, descântece s.n. (er.) act sexual.