dezobișnuiesc, vb. IV. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă un obicei, un viciu; a (se) dezvăța; a (se) dezbăra. – Dez- + obișnui (după fr. déshabituer).
vb. (sil. mf. dez-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dezobișnuiésc, imperf. 3 sg. dezobișnuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. dezobișnuiáscă
tranz. A face să se dezobișnuiască. /dez- + a obișnui
intranz. A-și pierde obișnuința (de a face ceva); a se dezvăța. ~ să povestească. /dez- + a se obișnui