dijme, s.f. Dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcți; (mai târziu) formă de rentă funciară feudală, care consta în cedarea de către țăran proprietarului funciar a unei părți din producția obținută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată. – Din sl. dižma.
f. (în evul mediu) Plată obligatorie, în natură, reprezentând a zecea parte din recoltă, pe care țăranii o dădeau boierilor; zeciuială; desetină. /<sl. dizma
s.f. – Dare care reprezintă a zecea parte din produse. Sl. dižma, din. lat. decima (Cihac, II, 96; Tiktin), cf. sb., cr., ceh. dežma, mag. dészma (după Tagliavini, Omagiu R. Ortiz, Bucarest 1929, p. 172, rom. ar proveni din mag.). – Der. dijmar, s.m. (înv., strîngător de dijmă); dijmărit, s.n. (dijmă pe stupi și porci; în 1766 era generalizat la 4 parale pe bucată); dijmui, vb. (a primi dijmă; a decima, a pricinui pierderi mari sau morți); dijmuitor, s.m. (persoană care profită de pierderile celorlalți).