dimineáță (-éțe),
s.f. –
Partea de
început a
zilei,
cuprinsă între răsăritul soarelui și
prînz. – Mr.
dimineață, dumneață, megl.
dimineațata, istr.
demaręțę. Lat.
mane (Pușcariu 1083), fie prin
intermediul unei
compuneri *
de mane cu suf.
-eață (
Pascu,
Suf., 29;
Iordan,
Dift., 56), fie de la un lat. *
demanities sau *
demanitia (Lambrior 100;
Candrea-
Dens., 1117; REW 2458; Tiktin;
Candrea).
Compunerea *
de mane este
atestată de it.
domani, fr.
demain, cat.
dema.
Rezultatul normal a
fost demîneață (
sec. XVI-XVII), care a
suferit apoi o
asimilație. Comp.
disdedimineață (înv.,
dinz(i)dedimineață), adv. (din
zori), se
consideră ca
fiind compus cu *
de ipso, cf.
ins, adins (Pușcariu 504; Tiktin;
Candrea; Scriban).
Totuși, Pușcariu,
ZRPh., XXXVII, 112 și REW 2458 au
preferat mai
apoi cu
de zi de dimineață. Mai
curînd este
ultima urmă a unui cuvînt
dispărut,
dis,
conservat în mr.
dis „
jumătate” (‹ lat.
divisus, după
Pascu, I, 76), cf. mr.
tu disa di cale „la
jumătatea drumului”. În acest
caz,
dis de dimineață ar însemna „la
mijlocul dimineții”, cu
semantismul alterat modern. Cf.
disdenoapte (var.
dins(ă)denoapte), care
apare, ca
dis(de)dimineață, în
sec. XVII.