disjunctivi, -e, adj. Care separă, care deosebește, care exclude; disjunct. ♢ Propoziție disjunctivă = propoziție coordonată care se află într-un raport de excludere cu coordonata ei. Conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziție disjunctive. Judecată disjunctivă = judecată care enunță incompatibilitatea între diverse predicate ce pot fi atribuite unuia și aceluiași subiect. – Din fr. disjonctif, lat. disjunctivus.
adj. m. (sil. -junc-), pl. disjunctívi; f. sg. disjunctívă, pl. disjunctíve
1) Care separă; care deosebește. 2): Propoziție ~ă propoziție care se opune prin conținut altei propoziții. 3): Conjuncție ~ă conjuncție care leagă propoziții sau părți de propoziții disjunctive. /<fr. disjonctif, lat. disjunctivus
adj. Care desparte, separă; care deosebește; (gram.) care marchează o opoziție între idei, unind totuși cuvintele între ele. ♢ Propoziție disjunctivă (și s.f.) = propoziție coordonată care se găsește într-un raport de excludere față de coordonata ei; conjuncție disjunctivă = conjuncție care introduce o propoziție desjunctivă. ♦ (Log.; despre judecăți) In care se admit cu privire la același subiect note care se exclud între ele. [< lat. disiunctivus, cf. fr. disjonctif].
adj. (log.) care se află într–un raport de disjuncție. ♢ propoziție disjunctivă (și s. f.) = propoziție coordonată care se găsește într–un raport de excludere față de coordonata ei; conjuncție disjunctivă = conjuncție care leagă propoziții disjunctive. (< fr. disjonctif, lat. disiunctivus)