, dubesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A tăbăci, a argăsi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. 2. Refl. (Despre in, cânepă, etc.) A se muia, a se topi, a se destrăma. – Din ucr. dubyty.
tranz. reg. 1) (piei de animale) A trata cu tananți pentru a da însușirile necesare; a tăbăci; a argăsi. 2) fig. A bate foarte tare; a zdrobi în bătăi; a snopi; a toropi; a stâlci; a stropși; a tăbăci; a făcălui; a ucide. 3) (plante textile) A ține în apă pentru a separa fibrele de tulpină; a topi; a mura. /<ucr. dybyty
vb. – A argăsi, a tăbăci. Sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbŭ „arbore”, cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich, Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul rom. din sl. dlŭbsti „a scărpina”. – Der. nedubit, adj. (netăbăcit); dubeală, s.f. (substanță care tăbăcește); dubălar, s.m. (tăbăcar); dubălărie, s.f. (tăbăcărie); dubină, s.f. (subtanță care tăbăcește), pentru a cărui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în Mold. și Bucov.
dubii, s.n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere (față de cineva sau ceva). – Din lat. dubium.
s.n. – s.n. – Îndoială. Lat. dubium (sec. XIX). – Der. dubios, adj. (incert); dubitativ, adj. (care exprimă o îndoială); indubitabil, adj. (neîndoios).
s.n. Îndoială, neîncredere; nesiguranță. [Pron. -biu. / < lat. dubium].
s. n. îndoială, neîncredere; nesiguranță. (< lat. dubium)