dulắu (dulắi),
s.m. –
1. (Înv.) Cîine de vînătoare,
copoi. –
2. Cîine de
pază (
Canis pecuarius).
Probabil pol.
dołow, din sl.
loviti „a
vîna” (Cihac, II, 104). După Șeineanu,
Rom., XXX, 549, din mag.
dullő,
soluție care pare
dificilă sub
aspect fonetic. – Der.
dolcă, s.f. (
cățea de
pază), pe care Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, 173,
îl considera de
origine dacică.