definiția egumenii definiție dex

egumeni, -e, s.m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.

s. v. stareț.

s. m., pl. egúmeni

m. și f. Persoană căreia i s-a încredințat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos

s.m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s.f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).

s. f., g.-d. art. egúmenei; pl. egúmene

, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A conduce o mănăstire; a stăreți. – Din egumen.

vb. (BIS.) a stăreți.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenésc, imperf. 3 sg. egumeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. egumeneáscă

s.f. Funcția de egumen; timpul cât cineva îndeplinește această funcție; stăreție. – Egumen + suf. -ie.

s. (BIS.) stăreție. (În timpul ~ lui.)

s. f., art. egumenía, g.-d. egumeníi, art. egumeníei

f. 1) Funcție de egumen. 2) Perioadă de timp în care un egumen își deține funcția; stărețenie. 3) Sediu al egumenului; stărețenie. /egumen + suf. ~ie