adj. m. (sil. -ti-o-), pl. enantiomórfi; f. sg. enantiomórfă, pl. enantiomórfe
adj. Care este format din aceleași părți dar dispuse în sens invers. [Pron. -ti-o-. / < fr. énantiomorphe, cf. gr. enantios – contrar, morphe – formă].
s.f. (Fiz.) Proprietate a unor substanțe de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea simetrică a celeilalte în raport cu un plan; enantiomorfism. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. énantiomorphie.
s. f. (sil. -ti-o-), art. enantiomorfía, g.-d. enantiomorfíi, art. enantiomorfíei
s. f. proprietate a unor entități, ale căror imagini se oglindesc reciproc, de a se suprapune între ele numai prin reflectare într-un plan extern; enantiomorfism. ♢ (min.) proprietate a două substanțe de a cristaliza în două forme, dintre care una este imaginea inversă a celeilalte. (< fr. énantiomorphie)