, extaze, s.n. 1. Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare, imobilitate, scăderea controlului asupra propriei persoane, euforie, halucinații etc., care apare sub influența unor ritualuri și practici religioase. ♦ (Med.) Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de idei fixe și de exaltare mintală, este lipsit de senzații și incapabil de mișcări voluntare. 2. Admirație profundă, nețărmurită; adorație, venerație. – Din fr. extase.
n. 1) Stare psihică de mare intensitate caracterizată prin slăbirea contactului cu lumea exterioară. 2) fig. Stare de fericire deplină; beatitudine; euforie. /<fr. extase, lat. extasis
s.n. 1. Stare emoțională de exaltare, care se naște din contemplarea aprofundată a unor lucruri extraordinare și în care toate preocupările și sentimentele dispar în fața unui singur sentiment dominant de admirație. ♦ Stare nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzații. 2. Admirație nețărmurită; adorație. [Pl. -ze, var. estaz s.n. / < fr. extase, cf. gr. ekstasis – încântare].
s. n. 1. stare emoțională de exaltare, care se naște din contemplarea unor lucruri extraordinare și în care toate preocupările și sentimentele dispar în fața unui singur sentiment dominant de admirație. ♢ afecțiune nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzații. 2. admirație profundă, încântare. (< fr. extase, gr. ekstasis)