s.f. – Castă, rasă. – Mr. fară. Ngr. φαρα, cf. alb. farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare să provină din longob. fara (Pușcariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), și a fost citat ca element v. germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. În același timp, este cuvînt incert, întrebuințat de patru ori de Petru Maior, care folosește adesea cuvinte mr. (și acesta pare a fi cazul lui fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.
, conj., prep. I. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. – Lat. foras „afară”.
prep. 1) (exprimă un raport privativ, indicând lipsa, privațiunea, excluderea) Lucrează fără întrerupere. 2) mat. (exprimă un raport limitativ, indicând operația scăderii) Minus. Cinci fără trei. 3) (exprimă un raport de insuficiență a unei părți dintr-un întreg) Este ora 12 fără douăzeci de minute. /<lat. foras
prep. – 1. Lipsit de. – 2. În afară de, fără a ține seama. – 3. (Conj.) Ci, dar. – Var. făr’. Mr. fără, megl. făr, fǫr, fară, istr. făr de. Lat. fŏrās (Pușcariu 581; Candrea-Dens., 549; REW 3431; DAR); cf. vegl. fure, it. fuora, fuori, prov. for(a)s, v. fr. fors, (fr. hors), sp. fuera, port. foras. Var. făr ar putea reprezenta lat. foris. Cf. și afară. – Intră în compunerea anumitor cuvinte, ca fărărelege, s.f. (nelegiuire), format pe baza sl. bezakonije; fărălegi, vb. (înv., a comite un sacrilegiu sau o nelegiuire).