definiția finit definiție dex

finiți, -te, adj. 1. Care are o existență limitată. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei, care au o existență limitată și se pot transforma unele într-altele. 2. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a trecut prin toate fazele de transformare a materiei prime și poate fi întrebuințat în scopul pentru care a fost făcut. – V. fini. Cf. fr. fini, it. finito.

adj. 1. terminat. (Produs ~.) 2. circumscris, delimitat, limitat, mărginit. (Valori ~.)

≠ infinit

s. n., pl. finíturi

n. Categorie filozofică care se referă la starea relativă a materiei. /v. a fini

(~ți, ~te) 1) (mai ales în opoziție cu infinit) Care are anumite limite; mărginit; limitat. 2) (despre produse) Care a fost supus tuturor operațiilor de prelucrare. /v. a fini

s.n. (înv.) sfârșit.

adj. 1. Care nu depășește valori oricât de mari; mărginit, limitat. 2. (Despre produse) Care a suferit toate operațiile de prelucrare; terminat. // s.n. Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei care au existență limitată și se pot transforma unele în altele. [Cf. fr. fini, lat. finitus].

I. adj. 1. care nu depășește valori oricât de mari; mărginit, limitat. o (mat.) număr ~ = fiecare dintre numerele reale. 2. (despre produse) care a suferit toate operațiile de prelucrare; terminat. II. s. n. categorie filozofică desemnând caracterul limitat al lucrurilor, fenomenelor și proceselor în spațiu și în timp. (< fr. fini, it. finito, lat. finitus)

finesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A sfârși, a isprăvi, a termina. – Din fr. finir, lat. finire.

vb. v. finaliza, isprăvi, încheia, sfârși, termina.

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. finésc

tranz. rar A duce până la fine; a termina; a sfârși; a isprăvi; a dovedi; a încheia; a mântui. /<fr. finir, lat. finire

vb. IV. tr., refl. (Liv.) A (se) termina, a (se) sfârși. / < fr. finir, it. finire].

vb. tr., refl. a (se) termina, a (se) sfârși. (< fr. finir, lat. finire)