definiția folosire definiție dex

folosiri, s.f. Acțiunea de a (se) folosi și rezultatul ei; întrebuințare. – V. folosi.

s. 1. v. aplicare. 2. v. consumare. 3. v. fo-losință. 4. v. purtare. 5. v. practicare.

s. f., g.-d. art. folosírii; pl. folosíri

, folosesc, vb. IV. 1. Tranz. A face uz (de ceva); a utiliza, a întrebuința. ♢ Refl. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. „de”) Mă folosesc de dicționar. 2. Intranz. (Construit cu dativul) A fi de folos, a ajuta (cuiva); a servi. 3. Refl. A avea, a trage folos (din ceva); a profita (de ceva). – Din folos.

vb. 1. v. câștiga. 2. v. beneficia. 3. v. ajuta. 4. v. prii. 5. v. aplica. 6. a (se) întrebuința, a (se) servi, a (se) sluji, a (se) utiliza. (La ce ~ acest dispozitiv?; se ~ de ambele mâini.) 7. v. circula. 8. a întrebuința, a recurge, a se servi, a se sluji, a utiliza, a uza, (înv. și pop.) a prinde, (reg.) a vestegălui. (Refuză să ~ mijloace dure.) 9. v. uza. 10. v. practica. 11. v. consuma. 12. v. pierde.

≠ a dăuna

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. folosésc, imperf. 3 sg. foloseá; conj. prez. 3 sg. și pl. foloseáscă

. tranz. A pune în practică; a întrebuința; a utiliza. 2. intranz. (urmat de un complement indirect în dativ) A fi de folos (moral sau material); a servi; a sluji. Nu-mi folosește. /Din folos

intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) 1) A face uz; a se servi, punând în aplicare; a uza. ~ de manual. 2) A dispune trăgând foloase; a beneficia. ~ de încrederea cuiva. /Din folos