definiția fonii definiție dex

, foni, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru nivelul de intensitate al unui sunet, apreciat după senzația auditivă pe care o produce acesta. – Din fr. phone.

(fiz.) s. m., pl. foni

m. fiz. Unitate de măsură a intensității sunetelor. /<fr. phone

v. fono-.

s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a intensității sunetelor, apreciată după senzația sonoră pe care o produce. [< fr. phone].

Element secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) sunet”, „vorbire”, „vorbitor”, „fonație”. [< fr. -phone, cf. gr. phone].

s. m. unitate de măsură a intensității auditive egală cu intensitatea unui sunet de 1,2⁶ ori mai mare decât intensitatea pragului auditiv inferior. (< fr. phone)

elem. „sunet, voce”. (< fr. phon/o/-, -phone, -phonie, cf. gr. phone)

s.f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din definitie/vibra">vibrarea coardelor vocale în timpul definitie/emite">emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). – Din fr. phonie.

s. v. sonoritate.

s. f., art. fonía, g.-d. foníi, art. foníei

f. Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate. /<fr. phonie

s.f. (Lingv.) Calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). // Element secund de compunere savantă cu semnificația „sunet”, „fonație”, „vorbire”. [Gen. -iei. / < fr. phonie].

s. f. calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul pronunțării lor; sonoritate (a sunetelor limbii). (< fr. phonie)

elem. fon²(o)-.