, (rar) frici, s.f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ♢ Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ♢ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nici o) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc, o dată cu capul. ♢ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. – Cf. gr. phrikē.
s. 1. teamă, temere, (livr., fam. și depr.) poltronerie, (franțuzism) aprehensiune, (rar) temut, (pop.) păsare, (înv. și reg.) scârbă, (înv.) stideală, stidință, stidire, teamăt, temătură, temoare, (latinism înv.) timoare, (arg.) târșală, târșă. (Nu simțea nici un pic de ~.) 2. v. sperietură.
f. Stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol; teamă. [G.-D. fricii] /cf. gr. phrike
s.f. – Teamă, spaimă. – Mr. megl. istr. frică. Ngr. φρίϰη (Murnu 26, Pascu, I, 193; DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67). Prezența sa în istr. arată că este un împrumut foarte vechi. Cf. și alb. firkë (Meyer 110). Der. fricos, adj. (care se teme, laș, sperios; înv., îngrozitor); înfrica, vb. (a speria, a înspăimînta); înfricoșetor, adj. (îngrozitor); neînfric(oș)at, adv. (imperturbabil, netulburat). – Din rom. provine rut. fryka.
expr. a fi înspăimântat / îngrozit.