ghióc (-ci),
s.m. –
Scoică marină a
moluștei denumite Cypraea
moneta,
apreciată pentru albeața ei și
pentru folosirea pe care i-o
dau țigăncile ghicitoare, care
pretind că
află viitorul ascultînd
zgomotul din
interiorul scoicii. – Var.
ghioacă. Lat.
căvum „
gaură”, al
cărui rezultat *
gău, cf.
găoace, a
primit apoi suf. -
oc. Este
dublet simplu al lui
găoace. Alternarea fonetismului se
explică poate printr-o
intenție expresivă, care
ar fi
apropiat acest cuvînt de
rădăcina ghiolc-, care
indică zgomotul unui
lichid într-un
recipient închis, și al
cărui sens coincide în
parte cu cel de
ghioc, cf.
ghiolcăi. A
fost considerat der. din sl.
glogŭ (Cihac, II, 129); din lat.
gullioca „
coajă verde de
nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99;
Pascu, I, 95); sau din lat.
cochlea, prin
intermediul unei
metateze *
cloca (Pușcariu 718; REW 2011;
DAR, cf.
împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 279), cf. it.
chiocca „
țeastă” (Battisti, II, 904), sassar.
ciogga, logud.
gioga. Der.
ghiocel, s.m. (
scoică;
floare,
aișor,
Galanthus nivalis);
desghioca, vb. (a
scoate boabele, a
curăța de
coajă);
ghioș, adj. (Mold.,
alb), de la
ghioci, cu
pronunțarea mold.
Identitatea lui
ghioc cu
ghiocel este
evidentă atît datorită culorii comune,
cît și
folosirii lui
ghiocel „
scoică” (cf. Pușcariu,
Diminutiv., 171);
totuși,
Lexiconul de la
Buda,
urmat de
Diez,
Gramm., I, 197,
pleca de la lat.
glaucium, și Philippide,
Principii, 38, de la lat.
*glaucĕllus.
Pentru desghioca, a
cărui der. este
normală, pe
baza lui
ghioc „
coajă” (
sens neatestat,
dar care
apare pentru găoace), Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 275
pleca de la lat.
cauca, și
Candrea,
Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *
disglubĭcāre (cf.
împotrivă REW 2011). – Cf.
găoace, gaură, sgău.