gruie, s.f. 1. Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2. Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. – Din fr. grue.
f. rar 1) Dispozitiv construit pe principiul scripeților, folosit pentru ridicarea și deplasarea (pe distanțe scurte) a obiectelor grele; macara. 2) Dispozitiv, la bordul unor nave, pentru ridicat greutăți mari (de până la câteva tone). /<fr. grue
s.f. (Mar.) Macara întrebuințată la încărcarea și descărcarea vapoarelor. [Pl. invar., var. grui s.n. / < fr., it. grue].
s. f. 1. macara la încărcarea și descărcarea navelor. 2. (cinem.) suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. (< fr. grue)
gruiuri (gruie), s.n. (Reg.) 1. Pisc sau coastă de deal. 2. Deal mic; colină1, delușor, movilă. – Et. nec.
n. 1) Ridicătură de pământ naturală de formă conică, mai mică decât un deal, întâlnită în regiunile de șes sau de podiș; movilă. 2) Porțiune de teren cu suprafața înclinată; coastă de deal; costișă; pantă; povârniș. [Pl. și gruiuri] /<lat. grunnium.
s.n. – 1. 1. Movilă, colină, delușor. – 2. Dulap de loitră la căruță. – Var. (rar) gruńu. Mr. gruńu „bărbie”. Lat. grunnium „rît de porc”, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot și rît. În privința fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156), și mr., ca și împrumuturile din sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi, Notițe, 25, din lat. grumus „movilă”, trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 și Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure”. Spitzer, Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *(c)oronium, de la corona; J. Brüch, Archiv., CXXXXV, 416, lat *grunium, și Joh. Hubschmidt, Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat fr. groin. Cf. și Bărbulescu, Archiva, XLV, 291-3. Der. gruieț, s.n. (colină); gruios, adj. (povîrnit). Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. gruň (Meyer, Alb. St., IV, 96).