definiția haiducii definiție dex

haiduci, s.m. 1. Om care, definitie/razvrati">răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.

s. (înv. și pop.) pandur, (reg.) pribeag, (înv.) haramin.

s. m., pl. haidúci

~ci m. (în trecut) 1) Țăran răzvrătit care se retrăgea în pădure, jefuia pe bogați și ajută pe săraci. 2) Pedestraș angajat cu plată într-o armată străină. /<bulg., sb. hajduk, ung. hajdu

f. art. 1) Dans popular executat într-un tempo vioi de bărbați ce se țin de bâte. 2) Melodie după care se execută acest dans. /haiduc + suf. ~easca

s.m. – 1. Soldat de infanterie din armata ungară. – 2. (Trans.) Paznic, vardist. – 3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul sec. XVIII și începutul sec. următor. Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în rom. prin tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; DAR; dar. cf. Berneker), cf. bg., sb. hajduk „tîlhar”, alb. hajdut (din tc.), rus. gaiduk. – Der. haiducesc, adj. (de haiduc); haiducește, adv. (ca haiducii); haiducie, s.f. (viață sau îndeletnicire de haiduc); haiducime, s.f. (ceată de haiduci); haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).

haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viață de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.

vb. (rar) a hoți, (pop.) a viteji, a voinici. (~ prin codri.)

vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. haiducésc, imperf. 3 sg. haiduceá; conj. prez. 3 sg. și pl. haiduceáscă

~ésc intranz. A duce viață de haiduc; a fi haiduc. /Din haiduc

~ésc intranz. A se face haiduc; a deveni haiduc. /Din haiduc

haiducii, s.f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

s. (pop.) vitejie, voinicie, (reg.) tâlhărie.

s. f., art. haiducía, g.-d. art. haiducíei; pl. haiducíi, art. haiducíile

f. 1) (în principatele dunărene și în Peninsula Balcanică) Mișcare antifeudală și antiotomană a haiducilor. 2) Viață de haiduc. /haiduc + suf. ~ie

haiducii, s.f. 1. Viață sau îndeletnicire de haiduc. 2. (Rar) Purtare, deprindere de haiduc. – Din haiduc + suf. -ie.